Sunt

centrul universului meu. Dinamica universului meu nu trebuie înţeleasă sau reprodusă de nimeni, aşa cum eu nu vreau să înţeleg sau să reproduc dinamica unui alt univers ce se ciocneşte, întâmplător, de al meu. Uneori desenez puncte şi linii, alteori pătrate sau cercuri. Când vocea mea interioară rezonează cu cea exterioară desenez forme geometrice complexe ce crează o idee despre forma universului meu.

Nu cred în coincidenţe. Cred în copii. Cred în copiii mari. Cred în copiii foarte mari. Cred în oameni. Nu cred în adulţi. Nu cred în adulter. Cred în dragoste sinceră. Nu cred în legături susţinute de copaci tăiaţi, procesaţi şi semnaţi, apoi ştampilaţi. Cred în legile naturii. Cred în mine. Cred că roata se întoarce, până când vom depăşi şi stadiul folosirii ei. Cred că evoluăm. Cred că suntem mereu subiectivi. Nu cred în obiectivitate. Cred în informaţie. Nu cred că „Trebuie”, simt că „Vreau”.

Eu sunt centrul universului meu şi ceilalţi gravitează în juru-mi. Iar eu gravitez în jurul lor, din punctul lor de vedere, de urmărire, de explorare, de exploatare. În felul ăsta vibrăm unii în ceilalţi, atât cât e nevoie ca universul fiecăruia să se transforme puţin câte puţin.

Eu sunt centrul universului meu şi îmi place să desenez culori

peste culori

peste culori

peste universurile voastre…

Reclame

Chioşc In The Sky

Unii oameni pot obţine un fior tricotând  pulovere. Asta e bine pentru unii oameni care nu ştiu că mai sunt în viaţă.
Unii oameni îşi trăiesc viaţa în camera de zi. E perfect pentru unele persoane …de o sută cinci ani.
Unii oameni sunt doar cifre şi plata unei chirii. Asta e puf de piersică pentru unii oameni, pentru unii zgomot de tambur.
Însă mai sunt unii care încă visează, şi totul le pare la fel de real ca şi când la geamuri ar fi numai perdelele de catifea roşie.

Locuim la etaj şi antenele ne  ţin la curent cu toate, dar avem probleme cu răspunsuri care ne stau în gât ca o  tuse cronică. Şi în fiecare zi apar noi  probleme , un  brand nou cu publicitatea inclusă.

Băieţii răi tot câştigă. Optimismul se poartă subţire.
Aproape în fiecare zi  cuiva  îi mai fuge de sub picioare câte-un petec de pământ.
Răutatea şi lăcomia abundă.
Pacea nu se mai fumează în pipe. Justiţia merge unsă.
Adevărul este înfricoşător de departe.
Poveştile se mai spun copiilor doar în alb şi negru.

Există oare vreun motiv pentru care ne depăşeşte costul?

Somnambuli, prea obosiţi să ne ridicăm,  prea obosiţi să adormim de tot,  râdem când avem nevoie să plângem şi nu ştim de ce.
Ferestre sparte şi holuri goale, o lună palidă, moartă -ntr-un cer cu dungi gri.
Bunătatea umană nu mai e debordantă, iar după unii,  vaca moare lebădă.

Tonetele cu îngheţată sunt jefuite, copiii îşi cumpără rujurile şi fardurile de la magazinele cu jucării.

O muză bună este greu de găsit, există mai multe cuvinte decât rime.
Uneori nimic nu mai funcţionează, uneori nimic nu mai străluceşte. De ce nu putem fi mulţumiţi, habar n-am.
Din ziua în care ne naştem, se pare că ea, nemulţumirea,  nu se mai opreşte niciodată.
Realitatea, da, uneori viaţă-n acest larg al mării, uneori doar un vas ancorat la ţarm, sub stele. Alteori o maşină rapidă sau apă de ploaie într-o găleată de zidar.

Aş muta în alt cer păcătoşii construiţi anume să huiduie melodia preferată,  dacă stânga o mână n-ar pierde.

DAR…

eu încă mai cred că există magie aici, în aceste vele, pe trasee sculptate-n peşteri, de-un vechi pirat, care taie încă prin apă şi atmosferă. De-un hamac şi de- o carte, atât e nevoie! Poate şi de-un extraterestru…

Şi-un extra-teatru, fireşte!

Şi evident, de extra-COPII.

Aveţi nevoie, însă, şi de un extra-zâmbet pe faţa mea!